Originile vinului sînt așa de vechi încît se scufundă în legende. Din istorie se știe că cultivarea viței- de- vie și îndeletnicirea vinificării erau cunoscute în Armenia (parte a Mesopotamiei). Acolo avu loc prima revoluție a omenirii – revoluția Neolitului – prin abandonarea nomadismului de către unele comunități și respectiva naștere a agriculturii. Este vorba despre “Semiluna Fertilă”, o zonă geografică limitrofă cursului fluviilor Tigru și Eufrat, mama cerealelor și laboratorul descoperirii proceselor de fermentare din care rezultă pîinea, brînza și băuturile euforizante, așa cum le cunoaștem azi: aceasta este zona cea mai probabilă în care se situează prima domesticire a viței-de -vie. Unele ieroglife egiptene datate cu anul 2500 înaintea erei noastre descriu deja diferite tipuri de vin. În Egiptul antic practicarea vinificației era într-atît de consolidată încît în cortegiul funebru al regelui Tutanhamon (1339 î.e.n.) erau incluse amfore ce conțineau vin cu indicarea zonei de proveniență, anul recoltei și producătorul. Din Egipt meseria vinificației se răspîndise la Evrei, Arabi , Greci și în sfîrșit, la Romani.
O știre de la începutul noului an 2015 anunță că acum 3000 de ani în Sardinia civilizația nuragică se îndeletnicea cu cultivarea viței-de-vie. Cele circa 15000 semințe de vița-de-vie descoperite în situl nuragic de la Sa Osa (Cabras), a căror datare a fost obținută prin metoda carbonului 14, par a confirma această concluzie după mai bine de 10 ani de cercetări efectuate asupra viilor autohtone din Sardinia și asupra semințelor vechi provenite din săpăturile arheologice întreprinse de Administrație și de Universitatea din Cagliari. Mai precis, semințele descoperite întro stare perfectă par să aparțină culturilor cu boabe albe, demonstrînd o legătură puternică cu soiurile Vernaccia și Malvasia cultivate și azi tocmai în zona Oristano, în Sardinia centro-occidentală. Diversele structuri scoase la lumină ascundeau o comoară biologică, adică fîntîni cu adîncimea de 4,5 și 6 metri, adevărate ”frigidere” săpate în stîncă de către locuitori pentru păstrarea alimentelor: nu doar semințe de viță-de-vie, ci și nuci, alune, semințe de smochine, semințe de pin, leguminoase, carne de cerb, pește… Arheobotanica și istoria pînă astăzi atribuiau răspîndirea speciei Vitis Vinifera (adică a viței-de-vie domestice) Fenicienilor, navigatori neobosiți, mai apoi Romanlor, însă studiile care au condus la recenta descoperire ar putea duce la o rescriere a dinamicilor de răspîndire a viței-de-vie cel puțin din Mediterana occidentală, deoarece, așa cum s-a subliniat, îndeletnicirea vinificației era deja cunoscută la Egipteni cu 4000-5000 în urmă și chiar mai înainte în Mesopotamia.
Cu toate acestea, chiar dacă știrea este importantă, nu este absolut nouă pentru Sardinia deoarece încă în anul 2004 pe collinele din Sardara,la nord de Cagliari ți apoi la Villanovafranca, pe podișul Campidano, au fost găsite sute de sîmburi de struguri, semințe dintr-un bob de struguri, foarte vechi, carbonizate de timp alături de vase și urne, și este certitudinea că ar proveni din viță-de-vie cultivată de popoarele nuragice. Descoperirea, după săpăturile efectuate totdeauna de Administrația Sardiniei și de Universitatea din Cagliari, este cea a unei echipe de arheobotanici și arheologi italieni și e olandezi lărgită de Cras, Centrul regional agrar experimental din Cagliari. O dată duse în laborator și analizate, împreună cu piesele arheologice și cu sedimentele găsite în aceleași situri, sîmburii au povestit o istorie surprinzătoare: acele resturi de viță-de vie erau datate cu anul 1200 înainte de Christos, cu 3.200 ani în urmă și erau folosite la producerea vinului, probabil, a celui mai vechi din Mediterana occidentală. Între timp o altă informație a devenit de domeniul public: cannonaul sard, care pînă azi se credea că era importat din Spania, este un soi diferit de cel iberic și ar putea să se fi născut în Sardinia. A fost de-ajuns doar aceasta pentru a susține în unele cercuri insulare că cannonaul sard este cea mai veche viță-de-vie din Mediterana occidentală.
Cele două descoperiri comentate împreună sînt tulburătoare sun alt aspect. Se vorbește despre descoperiri care datează din anul 1000 î.e.n. și 1200 de ani î.e.n. , respectiv. De ce această datare este atît de importantă pentru istoria omenirii? În acele secole se înregistrează o cădere a civilizațiilor importante și nu doar sub presiunea dorinței de cuceriri dar și ca urmare a unei schimbări climatice care forțase populații întregi să se deplaseze în căutare de terenuri roditoare și de resurse noi de subzistență. Marele filosof grec Aristotel scria astfel în Meteorologica: ‘..ceea ce s-a întîmplat în acest mic raion al Greciei s-ar fi putut întîmpla și în regiunile mari și chiar în țări întregi..’.
Dacă trebuie de vorbit despre schimbarea climatică, aceasta a cuprins zone vaste și nu întîmplător că diferite civilizații pe lîngă cea micenă, printre care civilizația Iptită și regatul Mitannilor dispăruseră în același timp la sfîrșitul sec XII î.e.n. (în jurul anului 1175 î.e.n. Era vorba, prin urmare de o răsturnare de climă cu rază amplă cu o lungă perioadă de secetă care a pus în genunchi aceste civilizații și prin urmare migrații masive ale populațiilor pe pămînt și mare în căutarea continuă de noi pămînturi pe care să se așeze. Invazii care nu erau doar operații militare ci erau dictate de o stare de necesitate comună ținînd cont de eterogeneitatea acestor popoare forțate să-și lase pămînturile secătuite în căutare de noi teritorii mai roditoare. Vorbim de Popoarele Mării, o confederație de prădători provenind mai ales din Marea Egee, care către sfîrșitul epocii bronzului invadaseră Anatolia, Siria, Canaan, Ciprul și Egiptul. În istoria egipteană au fost descrise două invazii ale acestor Popoare în 1232 și în 1191 î.e.n. (1).
Printre aceste populații, una este citată repetat îndeosebi în ierogrifele egiptene: Shardana, un popor care potrivit multor istoricieni se laudă cu originile sale nuragice (alții înclină pentruo așezare a lor postumă după încercarea invadării Egiptului) și pe care o regăsim în Egiptul de Mijloc și de Sus și în diferite colonii, poate chiar ca urmare a răsturnării climatice care secătuise pămînturile lor.
O inscripție a lui Ramses II gravată pe una din stelele găsite la Tanis, descrie incursiunile lor și pericolul constant pe care prezența lor îl reprezenta pentru coastele egiptene: « Rebelii Shardana pe care nimeni niciodată nu a știut cum să-i combată, swosiră dinspre centrul mării navigînd aprig nu navele lor de război, nimeni niciodată nu a reușit să reziste în fața lor». Shardana au fost totuși învinși de Ramses III, fiul lui Ramses II, apoi fură capturați și înrolați în armata faraonului.
Aceasta ar explica într-un anume sens lipsa descoperirilor de piese arheobotanice ,așa ca semințele de viță-de-vie, în perioadele ulterioare, ca o demonstrare a faptului că pe o lungă perioadă de timp pămînturile sarde s-ar fi uscat încît în mare parte au devenit neproducătoare și aceasta este confirmat de faptul că mulți nuragi fuseseră părăsiți tocmai în jurul anului 1200 î.e.n. Este vorba bineînțeles doar de o ipoteză care,însă, ar coincide cu evidența istorică a războiului din Troia ce a avut loc, ca să vezi, tocmai în acea perioadă. Nu mitul despre răpirea Elenei ar fi mișcat Aheii să poarte un război nemilos timp de circa 60 de ani (din 1250 pînă în 1194 î.e.n.) împotriva troianilor, ci necesitatea unei hegemonii comerciale și căutarea de noi pămînturi cu noi resurse.
În bună parte, istoria pe care am învățat-o prost din izvoarele oficiale ar trebui rescrisă trecînd prin Sardinia, nu numai din punctul de vedere al domesticirii viței-de-vie, ci și din cauza importanței strategice pe care au avut-o popoarele care au trăit în acele locuri începînd cu Paeoliticul tîrziu și pînă la Neolitic (2800-1900 î.e.n.
- Extras din cartea lui Giordano Cevolani (2013), Clima fragilă și civilizația istorică/ un caz studiu: frontiera est.europeană, Garamont-Studio, Chișinău, pp.215, ISBN 978-9975-115-19-3
Nurage din Bau Nuraxi la Triei (Ogliastra), und eau fost descoperite piese arheologice din sec X-XI î.e.n. ( la dreapta: recostrucția unei amfore pentru vin descoperită în odaia 7 a complexului). Războinici Shardana (cu scut rotund și coif cu coarne), navigatori și combatanți renumiți excellenți, înrolați ca pază personală a lui Ramses II, faraonul celei de-a XX dinastii, în războiul victorios împotriva Hiptiților. Shardana sînt cunoscuți de Egipteni ca “Poporul Mării” , un popor pe cît de vechi pe atît de misterios, numiți și Sher-Dan, sau Principii lui Dan, în afară de Heracliți de către greci, Tirreni de către italici, Corși în Corsica și Nure în Sardinia.